REPREZETAREA

1.   Noţiunea de reprezentare.

Reprezentarea este un procedeu de tehnică juridică prin care o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu terţii în numele şi în contul unei alte persoane, numită reprezentat, avînd drept con¬secinţă producerea directă în persoana reprezentatului a efectului actelor juridice.

Instituţia reprezentării este foarte veche şi extrem de necesară pentru pă¬rinţi, tutori, curatori, întreprinzători, persoane juridice şi multe alte persoane. Persoanele fizice recurg frecvent la reprezentare, încheind diferite contracte, permiţînd altor persoane să încaseze salariul, onorariul, să primească sau să transmită diferite documente sau bunuri materiale. De instituţia reprezentării se face uz la reprezentarea intereselor în instanţa de judecată sau la arbitraj.

Elementele definitorii ale reprezentării, care de fapt conferă acestei insti¬tuţii individualitate, sunt sintagmele „în numele” şi „pe seama”. Atunci cînd se menţionează că reprezentantul operează în numele reprezentatului, înseamnă că primul acţionează numai fizic, însă exprimă voinţa celui de-al doilea şi îl angajează într-un raport juridic fără ca acesta să fie prezent. Altfel spus, repre¬zentantul este şi rămîne purtătorul de nume şi de voinţă proprie, însă, prin cumul, devine şi purtătorul de nume şi de voinţă al altei persoane şi numai voinţa acesteia din urmă o exteriorizează la încheierea contractului.

Semnificaţia expresiei „pe seama” sugerează ideea că reprezentatul este cel care suportă consecinţele pozitive şi negative ale actului juridic, în sensul că plăteşte preţul şi dobîndeşte bunul sau, invers, primeşte preţul şi are obligaţia de a preda bunul. Această sintagmă sugerează legătura dintre reprezentant şi patrimoniul reprezentatului.

2.   Felurile reprezentării.

Reprezentarea poate fi clasificată după mai multe criterii:

1.   După izvorul său, reprezentarea poate fi legală sau convenţională. În unele surse doctrinare, această clasificare este suplimentată cu reprezentarea judiciară, care este o ramificaţie a reprezentării legale.

    În cazul reprezentării legale, puterea persoanei de a reprezenta o altă per¬soană rezultă din lege fără a fi necesară procura. Sunt reprezentanţi legali ai mi¬norului părinţii, adoptatorii, tutorele. Reprezentant legal al persoanei juridice este persoana fizică învestită cu atribuţii de administrator (directorul, manage¬rul) sau lichidator ales, numit sau desemnat într-un alt mod, al cărei nume este înscris în Registrul de stat, unde este înregistrată persoana juridică. Reprezen-tarea legală a persoanelor juridice se numeşte şi reprezentare statutară.

    Reprezentarea judiciară are drept izvor hotărîrea unei instanţe judecătoreşti. În legislaţia Republicii Moldova, o astfel de reprezentare poate fi în cazul desemnării administratorului, lichidatorului, administratorului fi¬duciar sau administratorului insolvabilităţii unei persoane juridice. Conform art.61 din Codul civil, organul executiv al persoanei juridice poate fi desemnat de instanţa de judecată dacă organul suprem nu poate să-l desemneze. Codul civil stabileşte, la art.88, că instanţa de judecată care examinează cererea de dizolvare a persoanei juridice poate pune bunurile acesteia, la cerere, sub ad¬ministrare judiciară şi desemna un administrator fiduciar. Lichidatorul poate fi desemnat şi de către instanţa de judecată în cazul în care persoana juridică este dizolvată prin hotărîrea acesteia (Codul civil, art.86 alin.(6)). Potrivit Legii insolvabilităţii, instanţa care a admis cererea introductivă numeşte un administrator provizoriu (art.35), iar dacă a hotărît să intenteze proces de in¬solvabilitate, desemnează administratorul insolvabilităţii (art.44).

    În cazul reprezentării convenţionale, o persoană (reprezentatul) împuterniceşte o altă persoană (reprezentantul) să încheie acte juridice în numele şi pe contul său. Puterea de reprezentare se demonstrează prin act juridic unilateral, numit procură, sau bilateral, numit contract. Din dispoziţiile legii rezultă însă că, dacă actul juridic este încheiat în numele unei alte persoane, părţii cu care a contractat reprezentantul nu i se poate opune o lipsă a împuternicirilor dacă reprezentatul a creat astfel de împrejurări în virtutea cărora această parte pre¬supunea cu bună-credinţă existenţa unor asemenea împuterniciri.

1.   După întinderea puterii de a reprezenta, reprezentarea poate fi generală sau specială:

    Reprezentarea generală, numită şi reprezentare totală, este aceea în care reprezentantul poate face orice act juridic în numele reprezentatului. Această formă de reprezentare se realizează de către părinţi şi adoptatori în numele minorului sub 7 ani, precum şi de tutorele persoanei declarate incapabile.

    Reprezentarea specială, numită şi reprezentare parţială, este aceea în care reprezentantul poate face un anumit act juridic sau cîteva acte juridice. De exemplu, cumpărarea unui imobil, a unui automobil sau a unor acţiuni etc.

III.    Alte criterii de clasificare

Reprezentarea poate fi reprezentare de drept privat şi reprezentare de drept public, reprezentare perfectă şi reprezentare imperfectă, reprezentare voluntară şi reprezentare obligatorie.

    Reprezentarea este de drept privat dacă se stabileşte între particulari (persoane fizice şi juridice), şi de drept public dacă se stabileşte între stat, pe de o parte, şi particulari, pe de altă parte. Un exemplu de reprezentare de drept public poate fi reprezentarea de către avocatul parlamentar (a se vedea Legea cu privire la avocaţii parlamentari) a intereselor particularului în raport cu autoritatea publică.

    Reprezentarea perfectă (stricto sensu) va fi atunci cînd reprezentantul acţionează în numele şi din contul reprezentatului, iar reprezentarea imperfectă (lato sensu), atunci cînd reprezentantul lucrează în nume propriu, dar pe seama reprezentatului (comisionul, consignaţia, etc.).

    Reprezentarea voluntară este atunci cînd voinţa reprezentatului joacă un rol determinant în stabilirea raportului de reprezentare. Reprezentarea obligatorie se caracterizează prin faptul că raporturile de reprezentare nasc independent de voinţa ambelor părţi.

    Împuternicirea (puterea de a reprezenta, mandatul). Pentru ca acţiunile reprezentantului să producă efecte (să dea naştere la drepturi şi obligaţii) pentru reprezentat, primul trebuie să aibă mandat, adică împuternicire sau putere de a reprezenta. Cuvîntul mandat este polisemantic. În primul rînd, el desemnează dreptul reprezentantului de a acţiona în numele reprezentatului, creînd pentru acesta din urmă drepturi şi obligaţii. În al doilea rînd, prin mandat se înţelege manifestarea de voinţă a reprezentatului care deleagă voinţa sa (dreptul sau capacitatea) de a încheia acte juridice. Prin mandat se înţelege şi documentul în care este consemnată împuternicirea (procura sau contractul de mandat).

Doctrina juridică defineşte mandatul ca drept subiectiv care permite reprezentantului să acţioneze în numele şi pe contul reprezentatului într-un anumit fel şi care îl obligă pe acesta din urmă să recunoască actul juridic încheiat de reprezentant şi să-i suporte consecinţele.

3.   Noţiunea de procură.

Codul civil defineşte, la art. 252, procura ca înscris întocmit pentru atestarea împuternicirilor conferite de reprezentat unui sau mai multor reprezentanţi prin care se deleagă dreptul de a încheia acte juridice în numele şi pe contul primului.

Altfel spus, procura este un act (document) unilateral care materializează manifestarea de voinţă a reprezentatului şi care concretizează conţinutul şi limitele împuternicirilor ce se deleagă reprezentantului. Este important a se concepe ideea că procura, de fapt, configurează voinţa semnatarului acesteia. Procura este destinată terţului, care, din cuprinsul ei, deduce limitele împuternicirilor reprezentantului. Procura conţine formule privind voinţa reprezentantului în legătură cu obligaţiile pe care doreşte să şi le asume cu privire la actul juridic ce va fi semnat de reprezentant, precum şi drepturile pe care doreşte acesta să le dobîndească. Reprezentantul nu dobîndeşte nici un drept asupra bunurilor primite prin procură sau pe care trebuie să le transmită terţului pe baza procurii. Reprezentantul este un purtător de voinţă străină, de regulă ofertă sau acceptare de ofertă, pe care o primeşte de la reprezentat şi o duce pînă la terţ, realizînd o întîlnire a ofertei cu acceptarea. Pentru terţ importantă este numai procura, nu şi raporturile dintre reprezentant şi reprezentat.

Eliberarea procurii, ca act juridic unilateral, şi modul de autentificare a acesteia se supun regulilor generale ale actului juridic (Codul civil, art.195-241) şi dispoziţiilor speciale privind procura (art.252-257). Procura poate fi eliberată de o singură persoană sau de mai multe persoane, iar în calitate de reprezentant poate fi o singură persoană sau mai multe. Dacă sunt mai mulţi reprezentanţi, în procură trebuie să se indice modul în care aceştia acţionează: în comun sau de sine stătător. Dacă în procură nu se indică cu claritate modul în care trebuie să acţioneze reprezentanţii, se va aplica dispoziţia art.1037 alin.(2), potrivit căreia mandatarii urmează să încheie toate actele vizate în mandat dacă altfel nu este stipulat sau nu rezultă cu certitudine din mandat.

4.   Termenul şi forma procurii

Procura este un act juridic scris (art.252 alin.(l)). Lipsa unei procuri în formă scrisă lipseşte reprezentatul, reprezentantul şi terţul de dreptul de a demonstra prin martori existenţa ei (art.211).

Procura persoanei fizice şi procura persoanei juridice se eliberează în scris sub semnătură privată, iar în cazul în care reprezentatul doreşte sau legea prevede, se va întocmi în formă autentică.

Codul civil stabileşte, la art.252, că procura trebuie să fie în formă auten¬tică dacă este eliberată pentru încheierea actelor juridice în formă autentică. Astfel, procura va avea forma autentică dacă se eliberează pentru:

    înstrăinarea sau cumpărarea unui teren;

    înstrăinarea sau cumpărarea cotei de participare într-o societate cu răspundere limitată;

    semnarea actului de constituire a unei societăţi comerciale;

    semnarea unui contract de ipotecă;

    semnarea unei promisiuni de donaţie;

    semnarea unui contract de rentă;

    semnarea unei procuri de substituire;

    alte acţiuni.

Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea procurii. Autentificarea notarială a procurii se face potrivit regulilor din art.53 al Legii nr.1453/2002 cu privire la notariat. Dreptul de a autentifica procuri, conform legii menţionate, îl au, pe lîngă notar, consulii şi secretarii de primărie. Sunt echivalate procurilor autentificate notarial procurile eliberate de:

    persoane care se află la tratament staţionar în spitale, sanatorii şi în alte instituţii medicale, în cazul în care sunt autentificate de şefii acestor instituţii, de adjuncţii în probleme medicale sau de medicul-şef, sau de medicul de gardă;

    militari, iar în punctele de dislocare a unităţilor militare, a instituţiilor sau a instituţiilor de învăţămînt militar unde nu există birouri notariale sau alte organe care îndeplinesc acte notariale, de salariaţi şi de membri ai familiilor lor şi ale militarilor, autentificate de comandantul (şeful) unităţii sau al instituţiei respective;

    persoane care îşi ispăşesc pedeapsa în locuri de privaţiune de libertate, autentificate de şeful instituţiei respective;

    persoane majore care se află în instituţii de protecţie socială a populaţiei, autentificate de administraţia instituţiei respective sau de conducătorul organului de protecţie socială respectiv.

Procură generală este procura prin care reprezentantului i se acordă împuterniciri de a încheia orice act juridic cu un bun al său. De exemplu, reprezentatul împuterniceşte avocatul să efectueze orice acţiune procedurală în exercitarea mandatului de reprezentare, inclusiv cu privire la refuzul acţiunii civile, încheierea unei tranzacţii de împăcare, primirea executării etc.

Procură specială este procura prin care reprezentantului i se deleagă împuternicirea de a încheia acte concrete, de exemplu, de a vinde, a dona un bun, a primi o sumă de bani ori anumite bunuri de la debitori sau creditori.

Procură de bază este procura prin care reprezentatul deleagă reprezentantului dreptul de a încheia acte juridice. Reprezentantul trebuie să săvîrşească personal acţiunile indicate în procură. Cazurile în care reprezentantul poate încredinţa, prin eliberarea unei procuri de substituire, unei alte persoane efectuarea acestor acţiuni sunt indicate în lege.

Procură de substituire este procura prin care reprezentantul transmite împuternicirea către o altă persoană, numită substituitor. Persoana căreia îi este eliberată procura poate elibera o procură de substituire, în formă autentică, numai dacă: a) acest drept este stipulat expres în procură; b) dacă este în interesul reprezentatului.

Termenul procurii. Procura este valabilă în termenul stabilit în cuprinsul ei, însă nu mai mult de termenul stabilit de lege. Potrivit regulii generale, termenul de valabilitate al procurii este de cel mult trei ani. Procura eliberată pentru încheierea unor acte juridice în afara Republicii Moldova şi autentificată notarial este valabilă pînă la anularea ei de către persoana care a eliberat-o. Dacă termenul nu este indicat, procura este valabilă timp de un an de la data întocmirii. Termenul de valabilitate al procurii de substituire nu poate să depăşească termenul de valabilitate al procurii iniţiale, în al cărei termen a fost dată. Dacă în procură nu este indicată data întocmirii, ea nu are valoare juridică.

Încetarea valabilităţii procurii. Acţiunea procurii încetează, de regulă, odată cu săvîrşirea acţiunilor pentru a căror efectuare a fost eliberată. Pe lîngă această regulă, art. 255 din Codul civil stabileşte că valabilitatea procurii încetează şi la:

    expirarea termenului ei;

    revocarea împuternicirilor de către reprezentat; persoana care a eliberat procura poate revoca împuternicirile şi anula valabilitatea procurii în orice moment; orice clauză contrară este nulă;

    renunţarea reprezentantului de a executa împuternicirile delegate; persoana căreia îi este eliberată procura poate renunţa la ea în orice moment; orice clauză contrară este nulă;

    dizolvarea persoanei juridice care a avut calitatea de reprezentat, precum şi a celei care a avut calitatea de reprezentant;

    decesul, declararea dispariţiei fără urmă a persoanei fizice care a avut calitatea de reprezentat sau calitatea de reprezentant;

    declararea incapacităţii persoanei fizice care a avut calitatea de reprezentat sau de reprezentant sau limitarea ei în capacitatea de exerciţiu.

Despre revocarea împuternicirilor şi încetarea valabilităţii procurii reprezentatul este obligat să-i informeze pe reprezentant şi pe terţii cunoscuţi de el cu care reprezentantul urma să contracteze. Aceeaşi obligaţie o au succesorii reprezentatului. La încetarea valabilităţii procurii, reprezentatul ori succesorii lui sunt obligaţi să restituie imediat procura.

Dacă valabilitatea procurii de bază a încetat, încetează şi valabilitatea procurii de substituire.

Actele juridice încheiate de reprezentant pînă la momentul în care a aflat sau trebuia să afle despre încetarea valabilităţii procurii rămîn valabile pentru reprezentat şi pentru succesorii lui, cu excepţia cazului în care aceştia demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie că procura a încetat.